Orașul este așezat în partea central-sudică a României, în zona Subcarpaților Vâlcii, de-alungul văii Pârâului Sărat.
În Ocnele Mari se poate ajunge folosind drumul DN 67 (strada Copăcelu a municipiului Râmnicu Vâlcea) și strada Alexandru Ioan Cuza a orașului care se intersectează cu aceasta.
Așezarea se află într-o depresiune, la o altitudine de circa 320 m, fiind străjuită de dealuri cu o altitudine între 400 și 600 m.
Sub aceste dealuri se află un masiv de sare de circa 600 m grosime, care constituie principala resursă naturală a locului și care fost exploatată din cele mai vechi timpuri, dând dealtfel și numele localității (“ocnă” înseamnă “mină de sare”).
Salina de la Ocnele Mari este cea mai mare din țară, are o suprafață de peste 20.000 de metri pătrați, iar lungimea galeriilor depășește 13.000 de metri[4]. Exploatarea sării s-a făcut și se mai face prin extracție de bulgări (magle) din salină (mină de sare cunoscută și sub denumirea de ocnă de sare). De la jumǎtatea anilor 1950, datorită apariției Uzinei de Sodă Govora, s-a trecut și la exploatarea sării prin soluție saturată cu ajutorul sondelor.
Acest ultim sistem a dus în ultimii ani la prăbușirea unor caverne subterane create prin exploatare sării în soluție saturată (saramură) pe o suprafață de circa 50 ha, producând probleme de natură ecologică și mai ales socială.
O altă mare bogăție naturală a locului este și tuful calcaros (“malul” cum îl numesc localnicii), exploatat și acesta pentru diferite produse industriale.
Stațiunea balneo-climaterică
Surparea cavernei de sare
Ocnele Mari, cunoscut încă din neolitic și menționat documentar ca oraș în anul 1402, redeclarat oraș în anul 1960[5], după ce în anul 1948 fusese transformat în comună, are în componența sa localitățile: Buda, Cosota, Făcăi, Gura Suhașului (include Ocnele Mari – centru) Lunca, Ocnița, Slătioarele și Țeica. Până în anul 1956, tot de Ocnele Mari aparțineau și localitățile Copăcel, Râureni și Stolniceni[6]. Orașul se întindea până la râul Olt. Acum aceste localități aparțin de municipiul Râmnicu Vâlcea. Vechile denumiri de acces numite “Drumul Sării” aveau direcțiile: Ocnele Mari – Râureni – Drăgășani – Vidin, Ocnele Mari – Horezu – Severin,Ocnele Mari – Râmnicu Vâlcea[6].
Datorită apelelor clorosodice și iodurate, secondate de nămolul sapropelic (formate deasupra masivului) ce reprezintă o sursă de sănătate prin proprietățile lor terapeutice, pe la 1812, s-au deschis primele stabilimente de tratament folosind apa sărată dintr-o fostă gură de ocnă Balta Roșie adâncă de 120 m. Aceste ape în combinație cu nămolul sapropelic tratează reumatismul ,afecțiunile ginecologice și afecțiuni ale sistemului osos la copii. În prezent, stațiunea continuă să funcționează în sezonul călduros.
De mulți ani, în urma numărului mare de turiști proveniți din municipiul Craiova, orașul a căpătat supranumele de Marea Craiovei.
Sursa: “Wikipedia“